Un scandal care, mai bine decât orice, demonstrează ce a însemnat mentalitatea de pasăre de pradă a Imperiului Britanic întruchipat, fizic şi simbolic de strălucita persoană a ambasadorului său la Sublima Poartă, Thomas Bruce pe numele său, cel de-al şaptelea conte de Elgin şi al unsprezecelea conte de Kincardin, numit în acest post în 1799, la vârsta de 33 de ani.
Entuziast admirator al culturii Greciei antice, îşi dă repede seama de trei lucruri:
1. îi va fi greu să trăiască fără să aibă mereu în faţa ochilor frumuseţea sculpturilor, basoreliefurilor şi frizelor antice greceşti, caz în care se decide că, atât cât va putea căra acasă, va lua ce e mai reprezentativ din teren
2. realizează că autorităţilor turce, responsabile în acel moment de administrarea provinciei Grecia, puţin le pasă de ce se întâmplă cu statuile respective, oricum păcătoase şi condamnabile în termenii culturii Islamului
3. poate să facă o afacere gigantică
Şi aici începe povestea pe care a servit-o ulterior posterităţii, reluată şi acum în explicaţiile oficiale: cu toate că nu există niciun fel de dovadă scrisă în arhivele britanice sau otomane, Elgin a pretins că a primit un firman din partea Sublimei Porţi în care i se confirma dreptul de a lua cu el “orice piatră pe care sunt sculptate chipuri omeneşti sau inscripţii” aşa cum apare într-o traducere în italiană tardivă. Oricum, Elgin trece imediat la fapte, angajează sute de lucrători care vor lucra timp de ani de zile pe şantierul de pe Acropole, luând tot ce se putea, totul trimis direct pe vase comerciale sau de război, începând cu Cariatidele apoi, crimă împotriva patrimoniului cultural al omenirii, este tăiată şi dezmembrată o friză, apoi o întreagă coloană şi o cariatidă. “Vreau să am, de la Acropole o serie de eşantioane din fiecare lucru: cornişe, frize, capiteluri, plafoane decorate, coloane de toate felurile …adică tot ceea ce este reprezentativ în materie de sculpturi, medalii şi marmură exotică” – notează Lordul Elgin în atenţia şefului de echipă.
Devalizarea la scară mare a Partenonului reuşeşte, Elgin pleacă din Turcia cu toate tezaurele şi, ajuns acasă, începe negocierea cu British Museum. După nenumărate discuţii, se ajunge la următoarea concluzie: Lordul Elgin va prezenta Camerei Comunelor o primă ofertă care va fi examinată de o comisie ad-hoc. Aşa va face printr-o scrisoare care a rămas în istorie, document în care se plânge că nu-i sunt apreciate nici eforturile şi nici nu este calculată la justă valoare cheltuiala presupusă de aducerea operelor respective la Londra “cheluieli care, timp de 16 ani cât au durat operaţiunile, pot să vă asigur niciodată inferioare sumei de 46.000 de lire, ceea ce înseamnă, cu 12 ani de dobânzi la cel mai bun nivel, 76.000 lire”. Discuţiile pe acest subiect din Camera Comunelor au fost transcrise, există, pot fi consultate şi arată că, pe fond, politicienii ştiu foarte bine cât de tare abuzase Elgin de poziţia sa privilegiată pentru a devaliza Partenonul…dar asta nu înseamnă nicidecum că ar fi dorit să renunţe la posibilitatea de a achiziţiona ceea ce Lord Elgin denumea “colecţia sa privată de antichităţi”. Drept pentru care, argumentele morale le folosesc doar pentru a micşora preţul final de achiziţie, ajungându-se la suma de 35.000 de lire, adică chiar mai puţin decât suma forfetară pe care Lord Elgin o propusese în finalul discuţiilor.
O mizerie britanică şi imperială. Îi priveşte. Dar subiectul e totalmente închis?
Nu chiar, cel puţin dacă Uniunea Europeană va avea curajul să-şi asume responsabilitatea ca, în noul proiect de mandat de negocieri asupra relaţiilor post-BREXIT cu UE să introducă, aşa cum au solicitat Grecia, Cipru şi Italia, cererea expresă ca „părţile să abordeze chestiuni privitoare la restituirea către ţările de origine a bunurilor culturale ilegal deplasate“.
Pe 25 februarie trebuie să aibă loc o reuniune ministerială în care să se aprobe mandatul de negociere. Reprezentantul României oare ce mandat de negociere a primit, care sunt argumentele Ministerului nostru de Externe, care este dosarul alcătuit de ministrul nostru al Culturii? Teoretic, să bănuim că o asemenea problemă a făcut obiectul unor studii de specialitate, inclusiv a unui referat comparativ de legislaţie europeană şi internaţională, reluând dezbaterile aprinse pe această temă, mai ales după finalul celui de-al Doilea Război Mondial atunci când a început discuţia privind obligaţia morală de returnare a tuturor operelor de artă furate de nazişti?
Dar ce-are una cu alta?
Are.
Pe 27 mai 2005, justiţia britanică, printr-o decizie cu totul neaşteptată, a interzis celor de la British Museum să înapoieze opere de artă furate de nazişti, estimând că asta ar putea să constituie un precedent juridic care să motiveze obligaţia de a înapoia grecilor “colecţia Elgin”. Era vorba despre patru tablouri furate de nazişti în momentul invadării Cehoslovaciei, odată cu arestarea de către Gestapo a familiei dr. Arthur Feldman, dispărut în tipul războiului împreună cu soţia sa.
Înalta Curte de la Londra a decretat că British Museum protejează colecţiile pentru posteritate, ceea ce este mult mai mult decât “obligaţia morală” de a înapoia operele de artă respective.
Magistratul care a dat verdictul estima că nu există obligaţie morală care să dea dreptul muzeului să treacă peste legislaţia care protejează colecţiile: “În mod evident există alte obiecte pentru care se poate cere o cerere de restituire morală. Obiectele de la Parthenon pot fi considerate un exemplu perfect”, spunea William Henderson, reprezentatului procurorului general în cadrul audienţei de la tribunalul londonez.
Şi Europa, recte Uniunea Europeană, a avut vreodată ceva de spus?
Nu vă grăbiţi cu răspunsul. Chiar a zis ceva. În 2017, un europarlamentar grec (Stelios Kuloglu, Syriza) adresa Comisiei Europene o interpelare scrisă întrebând dacă, în caz de BREXIT, UE ar avea intenţia de a cere recuperarea tezaurului cultural reprezentat de “Colecţia Elgin”. În acelaşi timp, solicita Comisiei să se exprime asupra situaţiei create de Directiva din 1993 asupra “restituirii bunurilor culturale care au părăsit în mod ilegal teritoriul UE”, cea care spune că nu se aplică decât din 1 ianuarie 1993. Obligată să zică ceva, orice, Comisia Europeană răspunde prin competenta voce a lui Tibor Navracsics, comisarul de atunci pe probleme de educaţie şi cultură. A spus că nimic din legislaţia europeană, “niciuna dintre directivele europene” nu se aplică la cazul Partenon/British Museum. “Comisia mi-a zis că nu poate face nimic în cazul operelor respective deoarece sunt prea vechi” a replicat europarlamentarul grec.
Miza acestei discuţii este enormă. Este în primul rând politică, despre realitatea unor comportamente post imperiale remanente şi urmările lor nefericite. Este culturală în sensul cel mai larg, alăturându-se celei morale privitoare la drepturile naţiunilor şi presupusa lor egalitate în ordinea firească a lumii.
Sursa: adevarul.ro
Discuții despre această postare