E tot compulsiv-obsesiv pentru că, după diversele acte normative marcate de obsesiile lui Darius Vâlcov, legate de companiile străine, export de profit, vrăjitoare şi himere, acum avem pusă în proiect aiurela lui Lucian Isar. E foarte interesant cum, în ultima vreme Dragnea pleacă urechea mult de tot la ce spune Isar. Şi crede ce debitează el. Lucian Isar, scos în şuturi din sistemul bancar după prostiile monumentale făcute în toamna lui 2008, are o singură obsesie- Isărescu, pe care îl atacă constant.
În mintea lui sunt tot felul de scenarii despre cum Isărescu a jucat prin diverse instrumente aurul, ar fi pariat prost şi ar fi fost pierderi. Avem rapoarte lunare şi anuale în care de fiecare dată este anunţată cantitatea de aur din rezervă, 103,7 tone de aur, neschimbată. Dar obsesia e tot acolo.
Unul dintre reproşurile lui Isar este că în 2009, când am ajuns la asistenţă financiară, BNR nu a folosit aurul drept colateral pentru a lua un împrumut de urgenţă. La cotaţiile de atunci, aurul valora undeva la 2,3 miliarde de euro. România a avut nevoie de un pachet de asistenţă de aproape 20 de miliarde de euro, din care 13 miliarde de la FMI. Nu ajungea nici pentru o măsea.
Dacă îl asculţi pe Şerban Nicolae, punctual, auditare, costuri de depozitare, etc, descoperi numai argumentele lui Isar. Nimic nou sub soare! A! A fost ceva. A spus senatorul PSD că, dom-le, nu trebuie să ţinem bijuteriile la vecini, că nu aşa face omul. Nu putea să o dea de gard într-un mod mai halucinant. Arată perfect ce înţelege omul din toate astea.
Sunt invocate costurile de depozitare de 300.000 de euro. Ne costă, spune Şerban Nicolae. Nu ne costă, că nu dă el sau noi. Sunt cheltuieli acoperite de Banca Naţională, care face profit…. şi 80% din el îl varsă la buget. Iar costul e de fapt de 300.000 de lei, adica sub 70.000 de euro. A venit banca centrală cu precizări.
Dar nu se suflă un cuvânt despre costurile de repatriere, despre costurile de depozitare la BNR, de amenajare.
Un alt argument ar fi că este nevoie de o schimbare de paradigmă, că România nu mai e în pericol de a suferi şocuri şi atunci nu mai avem nevoie de o astfel de acoperire. Am mai auzit asta şi prin 2008 şi a ieşit prost.
Sunt pericole în repatrierea aurului
În primul rând repatrierea duce la pierderea standardizării aurului. În astfel de condiţii nu mai poate fi folosit drept colateral la un împrumut de urgenţă. Ţinut în beciul de la BNR el va ajunge doar un morman de aur, bun de deţinut acolo, dar neutilizabil în astfel de cazuri. El va trebui auditat, certificat şi după aia se poate folosi drept gaj. Toate astea durează şi dacă te arde buza nu îl poţi folosi.
Un pericol mare din acel proiect este introducerea la tranzacţionare a aurului. Desigur că o opţiune a băncii. Sub Isărescu nu o să se joace, dar dacă vine un alt guvernator, nu e mai e atât de sigur. Se poate folosi în instrumente şi poate fi de fapt un joc la păcănele. Rezerva valutară a ţării este plasată, dar sunt instrumente sigure, titluri de stat cu rating maxim. Cu aurul poţi folosi derivate riscante, de pe urma cărora poţi să pierzi. Nu aurul, bani. Şi sincer chiar nu e ok ca o bancă centrală să devină fond speculativ. E stupid, nu ăsta e rolul ei. Rolul ei este să ofere stabilitate. A preţurilor, a sistemului financiar.
De ce e ţinut aurul la Banca Angliei?
Păi insula aia nu a mai fost cucerită de aproape o mie de ani! Şi asta este cea mai bună garanţie din lume. Acolo ţin rezervele cam toate băncile respectabile ale lumii. Acolo, şi în Statele Unite. În sprijinul repatrierii este adus argumentul că şi bănci mari au făcut asta. Germania de pildă. Doar că Berlinul a luat vreo câteva lingouri, mai mult de jumătate este tot în afara ţării. Ungaria a luat-o toată. Se tot copiază măsuri de la iliberali, atunci de ce nu şi această prostie!!!
A fost la un moment dat… să tot fie vreo 7-8 ani de atunci, un curent de îndoială privind rezervele depozitate la Banca Angliei. A pornit ca un fel de asigurare pentru că între 1999 şi 2002, ministrul britanic de finanţe Gordon Brown, care a ajuns ulterior şi premier, a luat decizia de a vinde jumătate din rezervele de aur ale ţării. Una dintre cele mai idioate decizii, pentru că a dat când cotaţiile erau foarte jos şi le-a dus de fapt şi mai jos. Şi după o vreme, când aurul ajunsese scump tare, prin 2011-2012, ţările au început să se întrebe dacă mai au aurul din insula britanică căci valora mult. Era acolo, fără grijă. La noi vine târziu acest curent, dar aşa cum spuneam mânat de obsesii. Dar proiectul trebuie să mai primească şi avizul Băncii Centrale Europene. Că Europa asta nu e un sat fără câini ca să umbe lupii după bunul plac.
Sursa: digi24.ro
