În acest weekend, membrii G7 se vor întâlni într-un castel opulent aflat lângă cel mai înalt munte al Germaniei, Zugspitze. Castelul a fost iniţial construit pentru un „zelot egocentric“ care voia să convertească evreii la creştinism. „Schloss Elmau“ a devenit, de atunci, spa şi centru cultural, dar localizarea impunătoare reflectă cumva dialogul pompos din ultimii ani privind rolul Germaniei în lume.
Mulţi analişti s-au grăbit să proslăvească dezvoltarea Germaniei. Academicianul american Walter Russel Mead a clasificat Germania ca fiind cel de-al doilea membru puternic al G7. Un sondaj realizat de publicaţia britanică „Monocle“ a determinat că „puterea blândă“ a Germaniei rivalizează cu cea a Statelor Unite ale Americii. Recent, tranziţia Germaniei la energia regenerabilă l-a făcut pe editorialistul Tom Friedman să laude ţara ca fiind „prima putere mondială verde“, notează „Foreign Affairs“ într-o analiză despre mitul puterii Germaniei.
Este, într-adevăr, un moment bun să fi germanofil. Ţara rămâne cea mai mare piaţă a Europei şi acum exportă la fel de mult ca SUA. Berlin a jucat un rol-cheie în rezolvarea crizei financiare a Europei, dar şi în cazul crizei de securitate cu Rusia. Echipa naţională de fotbal a Germaniei este campioana mondială, iar cancelarul Angela Merkel este văzut ca unul dintre liderii democratici de top din lume.
Şi totuşi, recentul succes al Germaniei a condus la aşteptări nerealiste din partea puterii ei. Legăturile economice puternice cu Rusia şi China au făcut prea puţine pentru a pune frâu autoritarismului sau agresiunii militare din acele regiuni. Tranziţia ţării spre energie regenerabilă (Energiewende) este foarte populară acasă, dar, de una singură, nu a reuşit să transforme fundamental pieţele internaţionale de energie şi nici n-a convins alte ţări să renunţe la energia nucleară. Iar Germania nu poate să formeze (nu mai vorbim de protejare) pieţele libere pentru bunurile sale fără ajutorul puterii militare americane.
Puterea „blândă“ a Germaniei
Germania, timp de decenii, a excelat în exercitarea puterii într-un mod blând. Ţara este cunoscută pentru automobilele de lux, pentru produsele chimice şi pentru dispozitivele high-tech. Însă exporturile sale „slabe“, cum ar fi abordarea educaţiei, energiei, finanţelor, legii sau cercetării ştiinţifice, şi-au câştigat fanii săi. Finanţarea schimburilor culturale, academice şi tehnologice au mărit popularitatea ţării şi au completat interesele comerciale. Astfel, Germania şi-a stabilit o bază oficială pentru dialog cu ţări din exteriorul Europei. În afară de „relaţiile speciale“ cu Israelul, Franţa şi SUA, Germania ţinteşte mai departe de G7 pentru a stabili parteneriate cu alte economii puternice (Australia, Brazilia, China, India, Indonezia, Rusia, Africa de Sud, Emiratele Arabe Unite şi Vietnam).
Nu este surprinzător atunci că preşedintele american Barack Obama s-a referit la forţa de muncă talentată a Germaniei în discursul despre starea naţiunii din 2013. Preşedintele chinez Xi Jinping a lăudat anul trecut Germania pentru că i-a ajutat ţara să minimizeze prăpastia dintre produsele „Made in Germany“ şi cele „Made in China“. La o întâlnire care a avut loc recent la New York, la Institutul American pentru Studii Germanice Contemporane, fostul preşedinte al Băncii Mondiale, Roberty Zoellick a declarat că Germania este „în situaţia de a da idei despre viitorul lumii“.
Influenţa ţării este şi mai mare în Europa, dar chiar şi acolo Germania se descoperă neputincioasă în împiedicarea Greciei sau Marii Britanii să părăsească Uniunea.
Germania a reuşit astfel să-şi îmbunătăţească imaginea pe plan mondial şi să pară drept o putere benignă şi competentă, dar este dificil cum această „putere blândă“ a condus la rezultatele prezente. De exemplu, toate importurile nu au mărit neapărat interesul pentru limba sau cultura ţării. În ultimii 15 ani (din 2000), a exista o scădere de 25 de procente la nivel mondial a celor care învaţă limba germană.
Într-o notă mai serioasă, doctrina externă a guvernului german susţine acum că scopul suprem este adaptarea ordinii mondiale existente la interesele unor noi puteri. Dialogul cu aceste puteri regionale îi va convinge de valorile europene pentru „a crea astfel un sentiment de ordine“ care va conduce la unirea intereselor.
Totuşi, această strategie nu prea dă detalii despre cum să convingi, d-apoi să forţezi participarea actorilor internaţionali care nu sunt interesaţi de ordinea impusă de occidentali. Nici China şi nici Rusia nu par foarte interesate să construiască instituţii şi norme stabilite după cel de-Al Doilea Război Mondial, mai ales când acele norme intră în conflict cu interesele regionale.
Statele Orientului Mijlociu sunt concentrate pe propriile conflicte şi pe menţinerea echilibrului regional de putere. În aceste contexte, instituţiile internaţionale trebuie să se adapteze continuu pentru a se confrunta cu noile realităţi.
Germania a propus, mai mereu, reformă pentru Brazilia şi India, în cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar se retrage atunci când riscă să supere puterile cu drept de vot. Merkel a condamnat acţiunile Rusiei în Crimeea ca fiind „criminale“ şi a acuzat China că nu rezolvă conflictele de pe mare cu ajutorul arbitrării internaţionale, dar, în general, preferă statutul actual al relaţiilor bilaterale pe care le are cu cele două ţări.
Adevărata putere a Germaniei
Explicaţiile pentru politica externă a Germaniei pot varia. Un punct de vedere cinic ar sugera că liderii nemţi sunt captivi afacerilor ţării şi reclamei, fapt care îi face să se încline preferinţelor pieţelor de export importante. Autopercepţia ţării că este „negociatorul-şef al Europei“ mai înseamnă şi că ţara încearcă să nu fie percepută ca dominând cei 28 de membri ai UE.
În mod normal, Germania îşi protejează propriile interese de afaceri şi preferă „să conducă din mijloc“, dar prudenţa ei în a răspunde în faţa crizelor reflectă un stil de conducere care pur şi simplu nu este pregătit să-şi asume riscuri necesare.
Discursurile Cabinetului german se concentrează mai ales pe „să facem ce se aşteaptă alţii de la noi“, şi nu pe stabilirea priorităţilor ţării. Merkel preferă să-i lase pe alţii să vorbească şi, chiar după un deceniu în funcţie, nu a ţinut vreodată un discurs complet despre politica externă. Deşi poate că Merkel şi-a asumat rolul de reprezentant al Occidentului în faţa lui Vladimir Putin, este posibil ca ea să aştepte să vadă dacă publicul este dispus să accepte mai mult în această direcţie.
E posibil să mai aştepte o perioadă. Majoritatea publicului german, pentru prima oară, favorizează „o abordare independentă“ de SUA. Şi totuşi, pe lângă cheltuielile cu ajutorul extern, mulţi preferă o atitudine reţinută în crizele internaţionale, existând o ambivalenţă profundă despre folosirea forţei militare sau a sancţiunilor.
Deşi este adevărat că Germania este condiţionată de trecutul ei, recentul succes poate că a instaurat şi un sentiment de satisfacţie.
Pe termen scurt, cel mai bun lucru pe care îl poate face Germania este să urmeze sfatul preşedintelui său, care şi-a provocat concetăţenii anul trecut „să facă mai multe pentru a garanta securitatea pe care alţii au oferit-o timp de decenii“. În mod similar, înainte de dezvăluirile lui Edward Snowden şi de revolta născută din datele strânse de Agenţia Naţională de Securitate americană (NSA), Guvernul german a decis, tăcut, să mute serviciile sale secrete federale (Bundesnachrichtendienst) din sediul adormit din Bavaria într-un complex strălucitor cu 4.000 de angajaţi, lângă cancelaria din Berlin.
Publicul încă suferă din cauza spionajului american, dar liderii germani par să fi realizat nevoia de această metodă. O nouă clădire lângă Parlament nu prea va conta dacă nu decid să ia în serios serviciile secrete sau să treacă cu vederea paşii necesari pentru a avea calitate din partea acestora.
Însă un spionaj mai bun şi o armată mai bine echipată nu vor face multe dacă responsabilitatea politicii internaţionale este împrăştiată în tot guvernul. Această structură este menită să împiedice abuzul de putere, dar poate conduce şi la rupturi politice privind probleme importante, cum ar fi vânzarea de arme ţărilor emergente, statutul de membru UE al Turciei sau folosirea forţei militare pentru a răspunde crizelor internaţionale.
Existau speranţe că o revizuire recentă a politicii externe a Germaniei realizată de liderul Partidului Social Democrat, care este şi ministru de Externe, Frank-Walter Steinmeier, s-ar referi la deficienţele structurale. Din nefericire, Merkel nu a fost atât de implicată în proiectul care propunea foarte puţine în afară de reforma unor proceduri ale biroului. Este puţin probabil ca Germania să-şi dezvolte propriul Consiliu de Securitate după modelul celui american, ci mai degrabă să se bazeze pe celule de criză formate atunci când e nevoie şi care „ajută“ la păstrarea ţării pe tuşă.
Instrumentele puterii
Pentru summitul G7, Berlinul şi-a stabilit o agendă ambiţioasă, în fruntea listei aflându-se securitatea şi politicile energetice, anexarea Crimeei de către Rusia şi folosirea petrolului ca un instrument politic. Va trebui să vedem cum declaraţiile şi întâlnirile summitului pot fi transformate în acţiune.
Pe termen lung, Germania trebuie să recunoască că nu mai poate rămâne o putere de convenienţă şi să se bazeze pe iniţiativa altor puteri reformatoare, cum ar fi Uniunea Europeană sau Statele Unite. Ţara trebuie să-şi articuleze mai bine şi să-şi apere mai bine, în mod public, propriile interese pe plan extern.
Reflectând doar asupra propriilor limite este o scuză pentru a evita responsabilitate şi a face paşi concreţi atunci când regulile internaţionale sunt ignorate. Dacă Germania îşi doreşte să creeze o Europă mai puternică şi să ia parte la impunerea unei ordini mondiale mai paşnice, trebuie să ignore propria „beţie de putere“ şi să gândească mult mai curajos la cum s-o folosească, conchide analiza „Foreign Affaris“.
sursa: adevarul
