Săptămâna trecută, în parlamentul german, liderul opoziţiei de stânga Gregor Gysi a învinovăţit-o pe Angela Merkel pentru situaţia în care se află Grecia – o rată a şomajului devastatoare, tăieri de salarii şi „cantine pentru săraci peste cantine pentru săraci“. Aflat la câţiva paşi distanţă, cancelarul îşi butona cu o expresie fadă telefonul.
Odată cu votul negativ dat de greci cererilor creditorilor prin referendumul de duminică, cea mai mare provocare adusă integrităţii europene, riscurile ascensiunii Germaniei în poziţia de cea mai puternică ţară de pe continent pentru proiectul european devin clare.
Vineri, liderul spaniol antiausteritate Pablo Iglesias şi-a îndemnat concetăţenii: „Nu vrem să devenim colonie germană.” Duminică, după clarificarea rezultatului din Grecia, Beppe Grillo, un politician populist italian, a zis: „Acum Merkel şi bancherii va trebui să se gândească“.
Cu fiecare criză în care Angela Merkel se comportă precum un salvator al Europei, mesajul către ceilalţi europeni, adus prin vorbe goale, despre „proiectul european” este că germanii şi alţi birocraţi anonimi din Bruxelles controlează de fapt totul. Săptămâna trecută, în Grecia, faţa aspră a lui Wolfgang Schäuble, ministrul de finanţe german, a apărut pe afişe îndemnând votanţii să respingă oferta de salvare făcută de Europa. „Vă suge sângele de 5 ani încoace – spuneţi-i NU”, spunea afişul.
„Vor să umilească Grecia ca să trimită o avertizare Spaniei, Portugaliei şi Italiei,” spune despre Berlin şi Bruxelles Hilario Montero, un pensionar care a participat recent la o manifestaţie pro-grecească din Madrid. „Mesajul este acela că n-ai voie să depăşeşti limitele impuse de ei.”
O sentinţă divizată
Puterea Germaniei împarte Europa în două. Angela Merkel este populară maselor europene, în timp ce marii politicieni spun că ea construieşte „un al patrulea Reich“.
Acum criza Greciei este cel mai greu test pentru Europa lui Merkel. Guvernul ei a jucat cel mai mare rol în stabilirea condiţiilor de austeritate şi a reformelor conţinute de programele de bailout ale zonei euro şi a fost cea mai influentă voce care s-a opus ştergerii datoriilor Greciei. În septembrie, premierul grec de atunci Antonis Samaras a zburat către Berlin şi a vorbit cu Merkel. Măsurile economice pe care Grecia trebuia să le pună în aplicare – modificarea pensiilor şi taxelor, cât şi a legilor care au legătură cu munca, băncile şi salariile bugetarilor – hrăneau ascensiunea unei mişcări radicale de stânga numită Syriza, spunea el. Doamna Merkel a rămas fermă şi s-a opus scutirii de datorii. Oficialii germani i-au sfătuit pe greci să pună imediat reformele în aplicare.
Samaras, aflat în mijlocul unei economii sufocate de măsuri de austeritate, a pierdut alegerile în favoarea liderului Syrizei, Alexis Tsipras. Cum criza s-a intensificat sub noul guvern, influenţa germană a devenit şi mai evidentă.
Confruntarea cu Putin
În Martie 2014, doamna Merkel şi-a pus în joc reputaţia şi a consacrat Germania ca o putere cheie în geopolitica europeană: l-a confruntat pe Putin. Cum el era pe punctul de a anexa Crimeea, cancelarul cu voce moale a avertizat că Rusia se confruntă cu „prejudicii enorme,” economice şi politice, dacă va continua să intervină în Ucraina.
În lunile care au urmat, Merkel a securizat în mod repetat înţelegerea între membrii UE privind sancţiunile asupra Rusiei. Replica ei surprinzător de dură a neliniştit publicul german care voia bune înţelegeri cu fostul inamic din Al Doilea Război Mondial.
Jean-Luc Mélenchon, fondatorul Partidului de Stânga francez, a publicat în luna mai o denunţare a supremaţiei germane în Europa. Anul trecut, preşedintele Frontului Naţional, Marine Le Pen, a declarat pentru ziarul german „Der Spiegel” cum că Merkel „vrea să impună ceva asupra celorlalţi care va duce la explozia Uniunii Europene.”
Dacă Grecia părăseşte zona euro, Merkel va fi învinuită pentru un episod care a divizat Europa.
Autorul articolului, Anton Troianovski, este un jurnalist care scrie despre politica, economia şi societatea germană pentru biroul din Berlin al Wall Street Journal. El a mai fost şi corespondent al AP şi The Washington Post la Moscova.
