- Advertisement -

Cum e să fii membru într-o secție de vot din străinătate: ”Cea mai nașpa activitate din viața mea”

0 33

- Advertisement -

Zeci de mii de români au stat la cozi în faţa secţiilor de votare din străinătate, duminică, la alegerile europarlamentare. Consideraţi eroi şi lăudaţi pentru spiritul lor civic, românii din diaspora au dovedit că sunt la fel ca românii din ţară: unii dintre ei sunt oameni decenţi şi civilizaţi, alţii duc după ei, oriunde se află în lume, o educaţie precară şi un caracter îndoielnic. Nişte eroi mai puţin cunoscuţi şi apreciaţi sunt membrii secţiilor de votare din diaspora. Fără să aibă vreo vină, aceştia au trecut prin zeci de ore de chin fizic şi psihic, prin foame şi umilinţe provocate de proprii conaţionali.

Stiripesurse.ro publică mărturia unui membru al unei secţii de votare din Belgia. Sub protecţia anonimatului, din motive lesne de înţeles după parcurgerea textului, românul din Belgia relatează zecile de ore petrecute în secţia de votare, chinuindu-se să facă o muncă voluntară pentru ţară şi răsplătit într-un mod mizerabil. Nu este vorba despre o generalizare (nici autorul nu generalizează), ci doar o trecere în revistă efectului pe care incitarea la urmă îl are asupra românilor.

“Cum am petrecut ziua de 26 mai” sau “Cea mai naspa activitate din viata mea”:

Sase jumate dimineata – relativ fresh ne reunim cei sase membri ai comisiei, plus cei doi cu tabletele de verificare a actelor de identitate, si sefa de sectie. Ne vazuseram doar putin, cu o zi înainte, la luarea în primire a buletinelor de vot (6998 buc. europarlamentare, 6999 buc. referendum) si a celorlalte chestii administrative. Prima surpriza, erau deja vreo doua duzini de oameni asteptând în fata sa se deschida. A doua – în afara de o persoana, nici unul dintre noi nu era membru la vreun partid. Toti eram acolo volintiri – unul înlocuia un prieten coleg care el era membru la ceva partid, altul pentru o fata frumoasa, alta ca o rugase o prietena. Si eram totusi convinsi ca avem un rost: o sa sustinem procesul democratic, eram mândri un pic da’ nu voiam sa ne umflam. Oricum, ne gândeam ca aveam ce sa discutam pe toata ziua ca doar ce prezenta putea fi la alegeri europarlamentare. I-am zis unuia din noi ca “asa începe, ca într-un vis”. Mi s-a parut o chestie misto de zis la momentul ala. Am fost extrem de prost.

La sapte fara cinci, afara începea sa se strige “deschideti”, etc. Si asa a început. Am deschis si am pus pixul pe foi. Da-i bataie la: buna ziua, dati-mi va rog actul de identitate – copiat nume – dat foaia la semnat omului – reluat foaia, dat la schimb buletinele de vot 2x referendum 1x euroalegeri si stampila – daca e stampila pe masa buna ziua actul va rog, daca nu asteptat sa voteze omul sa bage la urna si sa aduca stampila – poftiti buletinul dati stampila multumim – urmatorul buna ziua etc.

Pâna pe la prânz, am mai apucat sa bem niste apa, sa vorbim cu unii alegatori pe care îi cunosteam, era lume finuta, glumeau cu noi, multi lucrau prin consultante sau IT, institutii elegante, oameni cu educatie. Afara, coada crestea.

Pe la ora doua, brusc parca se înnora: lumea de la vot era alta. Prin geamul-perete puteam vedea si auzi un huiet în locul râsetelor si voii bune de adineauri. Din când în când izbucneau urlete de mui. Atunci am început sa ne gândim ca parca nu e asa faina chestia cu membru la comisia de vot si voluntariatul. Nu mâncaseram nimic si perspectiva sa o facem se îndeparta. Ei, asta e, strângem din dinti, si continuam. Nu ne sculam de pe scaun.

Dupa aceea, dupa amiaza a început asaltul. Ca era asalt. De afara se batea non stop cu pumnul în geam si ni se striga sa ne grabim – puteam vedea mormanele de doze de bere si cutii de pizza. Înauntru nu mâncaseram nimic si abia beam apa. Din când în când printre bufnituri de pumn în geam se auzea si câte un pocnet mai sec – aveam sa aflam mult dupa aceea ca se arunca cu pietre. Lumea urla aproape constant “hotii!” si ne înjura înca de pe culoar ca cica stam si nu facem nimic – scriam cu pixul în nestire deja de opt sau noua ceasuri, în continuu. Nu am scris atât niciodata. Ni se luase de voluntariat si era de la sine înteles între noi ca asta e ultima oara.

De pe la trei, cam fiecare al doilea om care ajungea la noi ne vorbea urât, ne acuza de furt (?), sau ca suntem de la vreun partid sau altul, în functie de afinitati. Multi duhneau a trascau de ala ieftin, tip motorina. Tipau la noi în continuu, cred ca unul din zece vorbea normal. Venisera clar trasi cu cheia si montati, mesajele de “sariti pe ei” si sloganurile cu “hotii” din campanie clar functionasera. La un moment dat, unuia din zecile care urla ca suntem acolo pentru bani si cumva asta ar fi fost rau (din toti aia cu care am vorbit, unul era pe bani, de la un partid de opozitie, omul a fost foarte deschis si normal cu treaba asta si oricum era fix treaba lui), i-am raspuns. I-am raspuns ca nu-s acolo pentru bani ci fiindca am fost prost si m-am bagat sa fac sclavie de la sapte dimineata pentru niste nesimtiti care vin si ma înjura. Când a continuat sa o tina pe a lui cu banii, am scos din portofel 20 de euro si i-am pus pe masa si i-am zis “îi iei si treci tu în locul meu.” N-a vrut. A votat si a plecat înjurându-ne foarte elegant de morti. Avea în brate un copil de vreo trei ani.

Pâna seara ritmul, urletele si înjuraturile pe care le primeam au mers crescendo. Scriam ca o imprimanta facuta de oamenii de la Minolta. Ni se luase tuturor de frumoasa si nobila diaspora. Eram amenintati constant, ni se promiteau întrevederi “pe strada”, fetele erau anuntate ca o sa fie gasite si “o sa vada ele”. Numai chestii fine. Unul dintre noi fusese recunoscut cine stie cum si dupa ce s-a dus la baie o data în sapte ore ne-a spus ca primea pe facebook mesaje de amenintare de la tot felul de persoane. Ne-a zis ca cele mai rele erau femeile, cica. N-am avut timp sa ne uitam si noi – eram la foc automat: nume, semnatura, stampila, CNP. Nu mai simteam foamea, de mers la baie parca fusesem dimineata ca prin vis. Cam la zece minute explicam celor care tipau la noi sa ne fie cica “rusine” si ne înjurau în fata în loc de buna ziua ca si noi suntem acolo pentru ei, ca nici noi n-avem vreun interes, ca muncim fara oprire de 12 ore, ca unii din noi avem basici la degete de la pix din munca voluntara pentru ei. Nu le pasa, ei stiau ca suntem hoti, ca vrem sa furam. Mesajul le era bine bagat în cap.

La ora noua, trebuia închisa sectia. Da’ de unde – erau cam 300 de oameni în încapere si în hol si în curte. S-a luat hotarârea (ca la prezidentiale) sa voteze cei ramasi în incinta. Dar, surpriza, pe la 9.30 s-a închis sistemul de verificare prin tableta a actelor de identitate, deci gata cu votul. Asta nu le-a placut deloc alora care erau înca pe acolo. De la noua pâna la si jumate avuseseram un moment de respiro – oamenii cam stiau ca nu ar fi trebuit sa mai poata vota asa ca era un fel de armistitiu înter noi si ei. Asa ca la si jumate evident atmosfera aia de glasnost brusc s-a stricat. Au reînceput urletele si amenintarile, grupul de pe hol si încapere era din ce în ce mai grosolan si direct. Au stat acolo trei ore înjurându-ne ca nu facem nimic, desi le explicam cât se poate de simplu ca efectiv nu avem cum si ce face. Noi stiam evident ca dupa astea 14 ore trebuia sa ne apucam si sa numaram voturile, sa anulam foile nefolosite (totul absolut si în întregime manual – singura forma de proto-automatizare a fost folosirea unei stampile din când în când). Norocul nostru ca la un moment dat au început sa se certe între ei – asta le mai distragea atentia. Deja dintre noi fata care era observator plecase acasa, ne spusese ca îi era frica si se vedea pe ea ca tremura. Noi cei ramasi eram destul de siguri ca va iesi cu bataie, asta ni se promitea din grupul de diasporeni iesiti la democratie. Pâna la urma au plecat, dupa ce au venit niste politisti sau ceva. Era miezul noptii.

Atunci am mâncat si noi ceva. Nu mult, ca ne era teama sa adormim. Înca speram ca plecam acasa pe la 5 dimineata cel târziu. Eu am plecat la opt luni dimineata, m-am dus la lucru pâna seara. Restul au ramas si au terminat dupa prânz – 33 de ore de munca în continuu. Mi-au spus pe whatsapp si la telefon ca nu le mai pasa de nimic. Eu ma simteam ceva mai batrân, nu obosit fizic, doar ma uitam în gol din când în când si nu aveam chef de nimic.

Luni seara m-am uitat pe facebook – cei care ne înjurasera si amenintasera 12 ore în sir erau felicitati, li se daduse eticheta de eroi. Smecherii de pe buletinele de vot jubilau, reusisera sa fructifice ura pe care o cultivau între oameni. Toti cei din sectiile de vot – alegatori, noi, aia câtiva care lucrau pe acolo, fuseseram la fel de fraieri, mase de manevra pe munca si învrajbirea carora se cocotau niste smecheri. Am închis telefonul si i-am bagat în pizda ma-sii.

Fin.

PS: Si totusi – si totusi! În toiul actiunii, pe la orele opt seara, când eram mai hartuiti, o doamna (un înger??) ne-a spus si ea ca nu e ok ce se întâmpla, ca a stat opt ore la coada. I-am explicat si ei, deja pe un ton presupun putin satul fiindca stiam ca nu ne va crede, ca si noi stim, ca facem tot ce putem, si ca suntem în acelasi angrenaj ca ei, nu avem de ales, ca n-am mâncat, ca suntem deja rupti. Si ea s-a uitat la noi, a scos un pachet de biscuiti din buzunar si ni l-a pus pe masa. I-am multumit cât am putut de frumos. E singurul chip de care îmi amintesc din ziua aia. Îi urez multa fericire. De biscuiti nu am avut timp sa ne atingem ca nu puteam lasa pixul din mâna haha.

Sursa: gazetaromaneasca.com

Comentarii
Loading...

Acest site utilizează cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți în regulă, dar puteți renunța, dacă doriți. Accept Citeste mai mult