În replică la ofensiva eurosceptică a premierului britanic, David Cameron, Germania şi Franţa se pregătesc să sporească gradul de integrare al ţărilor euro. Ziarul „Le Monde” a intrat în posesia unui document care propune un program de reforme pe patru paliere: politica economică, convergenţa economică, fiscală şi socială, stabilitatea financiară şi investiţională şi, în fine, guvernanţa uniunii monetare.
Ziarul francez citează pasajul care precizează că reformele vizate vor fi întreprinse „în cadrul tratatelor actuale în anii care vin”. Precizarea are tâlcul ei, căci David Cameron solicitase insistent revizuirea tratatelor cu scopul „repatrierii” anumitor prerogative delegate Comisiei de la Bruxelles. Or, Germania şi aliaţii săi speraseră o revizuire în sens contrar. Prin urmare cuplul franco-german arată britanicilor că se va descurca, pe moment, şi fără o reformă a tratatelor.
Documentul citat a fost examinat de Angela Merkel şi François Hollande cu ocazia reuniunii de la Riga şi va fi supus dezbaterii Consiliului European din 25 iunie. Proiectul pare a fi un instrument tactic la îndemâna Germaniei şi Franţei, deşi el se referă la preocupări vechi şi de maximă însemnătate pentru zona euro. Toată lumea e de acord că lucrurile nu mai pot funcţiona aşa: cu o monedă unică, dar cu regimuri fiscale diferite.
În ultimii doi-trei ani au fost lansate multe proiecte privind integrarea mai avansată a zonei euro, fără ca ele să intre cu adevărat în circuitul politic. Unele mizează pe disciplină fiscală strictă (în versiunea liberal-conservatoare), altele pe solidaritate şi împărţirea poverii datoriei (versiunea socialistă), dar ambele pretind ca zona euro să se delimiteze instituţional de ţările non-euro, căci altfel nu ar putea funcţiona coerent. În limbaj românesc (sau estic) ar fi vorba de „Europa cu două viteze”.
Fostul preşedinte Traian Băsescu, care se pronunţase pentru adoptarea cât mai rapidă a monedei comune, a declarat de multe ori că se opune acestei decalări şi că încearcă să păstreze România în nucleul central de decizie. El nu s-a referit, în schimb, niciodată la costurile unei integrări pripite. Am putut distinge o înfruntare surdă între partizanii euro şi cei care au recomandat un răgaz de pregătire mai larg, dar subiectul nu a fost explicat în toate dimensiunile sale. Din fericire, comisarul european pentru moneda comună, Valdis Dombrovskis, sugera la Bucureşti, în luna aprilie, că ar fi bine ca etapele adoptării euro să fie pregătite temeinic şi fără grabă, fapt care a părut să limpezească lucrurile şi să relaxeze tensiunea.
Am putea înţelege însă mesajul lui Dombrovskis şi ca pe o pregătire diplomatică a proiectului Merkel-Hollande de accelerare a integrării ţărilor euro. S-ar părea că „Europa cu două viteze” este inevitabilă, căci ţările vestice nu mai au timp să aştepte, iar noile sosite nu au suficiente motive să sară peste etape. Polonia, singura ţară care ar fi putut fi acceptată fără rezerve în clubul euro, manifestă tot mai mari reticenţe, iar victoria în alegerile prezidenţiale a conservatorilor catolici ar putea consolida această tendinţă. În plus presiunile exercitate de Marea Britanie şi criza din Grecia îi constrânge pe diriguitorii politicii continentale să ia iniţiativa şi să grăbească evoluţia lucrurilor.
Din perspectivă românească, evoluţiile acestea sunt, la prima vedere, perdante. Dacă britanicii vor avea câştig de cauză (puţin probabil), piaţa forţei de muncă se va restrânge pentru români substanţial, după cum, dacă vor fi înfrânţi, ei ar putea vota la referendum ieşirea din UE, cu consecinţe şi mai radicale. Să admitem însă că limitarea migraţiei forţei de muncă ar fi pentru România o constrângere benefică pe termen lung.
Cât priveşte iniţierea unui proces de integrare avansată a ţărilor euro, România pare să rămână într-un eşalon de rangul al doilea, dar felul acesta de a vorbi nu are decât o semnificaţie simbolică. În practică e vorba despre convergenţa fiscală, economică şi socială, aşa încât românii au motive serioase să rămână, deocamdată, deoparte. Grecii au înţeles între timp că nu trebuiau să adopte moneda comună, iar ţări ca Spania şi Portugalia au un şomaj foarte ridicat şi suferă drastic de pe urma ajustărilor. E mai firesc ca fiecare să joace în liga lui şi să profite cât poate de avantajele pe care le deţine.
